O Intalnire pe Nevazute cu Muntele Fuji
Mai bine regreti ceva ce ai facut, decat ce nu ai facut
Se spune ca nu invatam din experientele noastre, dar din refletia la experientele noastre.
Cand am plecat in excursia noastra in Japonia, Muntele Fuji avea un loc bine definitivat in intinerariul nostru. Insa, dupa urcatul Muntilor Stancosi Canadieni, dupa cele 13 ore de schimbare de fus orar, si dupa zabuseala din Tokyo, am inceput sa ne indoim ca urcatul pe Fuji ar fi inca cea mai buna idee. Poate e o alta varianta sa vedem frumusetea pecetei Japoneze.
Ne-am urcat la etajul 45 al cladirii Observatorului Biroului Guvernamental Metropolitan din Tokyo (Shinjuku-ku), de unde ni se spusese ca se poate vedea muntele. In timp ce privelistea panoramica era cu adevarat impresionanta, am aflat insa ca Fuji-San, asa cum il mai numesc Japonezii, e foarte scump la vedere si necesita niste coordonate foarte precise (standarde Japoneze) de timp si de conditii atmosferice, ca sa se lase vazut. Poate fi vazut numai in zilele insorite intre decembrie si februarie , sau intr-o zi dupa un vant puternic. Chiar si urcusul pe el se poate face doar in iulie si august. Asa ca in observator am avzut doar locul de unde s-ar fi putut vedea muntele.
Asa ca am avut o intalnire de familie, disputand daca ar trebui sa ii lasam Muntelui Fuji privilegiul de a-si pastra frumusetea secreta fata de noi. Spre surpriza noastra, si Elisa si Stefan au insistat cu efervescenta ca experienta in Japonia ar fi “complet incomplete”, dat fiind ca Muntele Fuji nu doar ca are distinctia de a fi emblem Japoniei, cel mai inalt munte din Japonia, dar si cel mai urcat munte din lume.
Asadar, verdictul final a fost ca trebuie sa urcam pe Fuji; pana in varf; in timpul noptii, ca dupa 8 ore de urcus abrupt, sa fim pe varf la rasaritul soarelui.
In acel moment am stiut ca, in procesul nostrum de decizie, era cazul sa aplic vechea mea filosofie, care nu a dat niciodata gres: mai bine sa regret ceva ce am facut, decat sa regret ce nu am facut.
Cu totii am pecetluit decizia sa avem o intalnire romantica cu Fuji-San in dimineata zilei de 16 august, 2017, la 5:04 am, cand soarele va rasari in toata splendoarea, reveland frumusetea muntelui sacru.
Prima Intrevedere
Dupa ce dimineata am vizitat Palatul Imperial din Tokyo, ne-am odihnit la pranz si seara la 7:30 pm am luat autobuzul spre Mt. Fuji. A fost o calatorie cam de 2 ore, comfortabila si linistita (inainte de furtuna).
Am ajuns apropae de 10:00 pm, cand ne-a lovit primul soc. Afara ploua din greu, era intuneric  bezna si frig. Foarte frig. Ultimul magazin din fata statiei de autobuz se pregatea sa inchida. Peste tot in jur era bezna (si ploua, in caz ca am uitat sa mentonez :).
Primul gand a fost, “Cum putem sa facem cale intoarsa?!” Nu puteam; urmatorul autobuz era doar dimineata.
Am fost ultimii care cu greu, ne-am dat coborati din autobuz.
Am dat buzna in magazine si ne-am imbracat cat am putut de repede cu toate hainele pe care le aveam la noi. Am gasit si niste haine de ploaie de vanzare si le-am luat inainte sa ne dea afara din magazin. 
Cum nu aveam niciunde sa ne adapostim, a trebuit sa pornim la pas. Singura alternative era sa inghetam in ploaie, asteptand autobuzul de dimineata. Cel putin miscarea ne tinea corpurile calde. Si, nu era cel negru chiar atat de rau, ca tot am am gasit si un zambet pentru o fotografie.
Al doilea gand insa a fost, “Ce-a putut fi in mintea noastra sa facem asta?!?” A trebuit sa nu imi uit intrebarea pana a doua zi, cand urma sa apara raspunsul.
Speranta Moare Ultima
Ne-am pornit la drum pe la 10 seara. In incercarea mea de a ridica nivelul de optimism, a carui cote scazuse semnificativ, m-am gandit ca nu e chiar atat de rau, am trecut noi prin situatii multe mai dificile decat asta. 
Am reusit eu si copiii sa supravietuim cand ne-am pierdut noaptea, pe ploaie in Ceahlau si ne-a gasit salvamontul. De data asta eram intr-o pozitie mult mai buna: eram cu Andrei, nu eram incaltati cu sandale si aveam si lantern (si uite asa, experientele anterioare carora le-am facut fata devin izvoare pretioase de putere la ceea ce trebuie sa faci fata in present. Deci nu aveam nimic de ce sa ne ingrijoram.
Tot in partea pozitiva, mai erau si alti drumeti pe traseu. Incepeam deja sa simt ca era mai mult decat normal sa fim unde eram la momentul acela, in loc sa fi dormit intr-un pat uscat si comfortabil in Tokyo.
Destul de curand insa ne-am dat seama ca nu fusese cea mai buna idee sa ne imbracam cu toate hainele pe care le aveam la noi. Ne-am udat pana la piele, din experior de la ploaie, iar din interior de la transpirat. Andrei a fost singurul care a apucat sa salveze o bluza cu care a inlocuit toate celelalte haine ude. A fost insa prea tarziu cand a realizat ca luase de fapt bluza lui Stefan, care era exact la fel, doar cu prea multe marimi mai mici decat a lui. In timp ce Stefan a fost foarte fericit cu o bluza mai mare, Andrei a trebuit sa se resemneze cu un stil de moda mai putin ortodox, cu bluza deasupra buricului, si manecile trei sferturi. Insa tot frumos era.
Intrebarea “De Ce?” cu Litere Mari
Stefan parea sa mearga inainte cu hotarare si energie, asa ca i-am spus lui Andrei ca raman eu in urma cu Elisa.
Da, era timpul de culcare, si noi umblam hai-hui prin noapte si ploaie, deci era timpul cel mai potrivit pentru intrebari existentiale.
“De ce trebuie sa facem asta?!?” Ma intreba Elisa (o data, si inca odata, si inca o data).
Ei bine, nu aveam un raspuns foarte clar nici pentru mine insami, insa pe masura ce tot incercam sa schimb subiectul, mi-a devenit foarte clar ca niciodata sa nu subestimezi intrebarea “de ce?”, nici macare cand ti-o pui tu insuti.
Elisa era hotarata nu doar sa aiba un raspuns clar si direct, insa un raspuns care sa aiba atat de mult sens incat sa ii dea sentimentul de inteles profund si misiune inalta in a face ceea ce facea. Nu ar fi acceptat nimic mai prejos de asta. Si, oricine o cunoaste pe Elisa stie ca, ea odata ce are adevaratul raspuns la intrebarea “de ce?”, doar cerul ii este limita.
Unde insa sa gasesc un astfel de raspuns la o ora atat de tarzie in noapte, cand peste tot in jur era intunecat, ud si frig?!? Inainte sa imi pierd insa speranta, raspunsul a aparut, de dincolo de noaptea intunecata, usa si friguroasa.
Dintr-o data am realizat ca inca eram in 15 august, sarbatoarea Sfintei Marii. Cu multi ani in urma, am invatat de la mama ca, daca in Ajunul Craciunului (24 decembrie) sau de Sfata Marie, spui de 1000 de ori rugaciunea “Bucura-te Marie”, ti se implineste o dorinta. Multi ani am spus rugaciunile, si intotdeauna au fost ascultate.
Bucura-te Marie, cea plina de har, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu, intre femei, si binecuvantat este rodul trupului tau, Isus. Sfanta Marie, Maica lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi, pacatosii, acum si in ceasul mortii noastre. Amin.
Mi-am scos din buzunarul hainei rozariul pe care il cumparasem de la Vatican, in luna de miere si pe care il purtam mereu in calatorii. I-am spus Elisei despre rugacine si de faptul ca Muntele Fuji este considerat de japonezi ca si Muntele Sacru. Mai tarziu am citit de calagarii budisti care il considera ca si poarta de trecere catre o alta lume.
Urcusul pe Muntele Fuji, i-am spus Elisei, e ca si cum am merge la o manstire. E cel mai bun mod de a sarbatori aceasta zi; eforturile de a urca fiecare pas, impreuna cu rugaciunile, cu siguranta vor face orice dorinta sa fie auzita.
Un Scop Dincolo de Tine Insati
Chiar si dupa criteriile cele mai severe ale Elisei, asta era un raspuns care avea sens, pana la punctul de misiune sau inteles mai inalt.
Insa in acel moment nu exista nimic care Elisa sa isi doreasca mai mult pentru ea insasi, decat sa fie intr-un pat cald si uscat si sa se scufunde intr-un somn adanc, in care eventual sa visese cum urca Pe Muntele Fuji.
Nimic din cee ace isi dorea pentru ea insasi nu putea justifica dificultatile cu care facea fiecare pas. Era prea mult pentru micuta de 9 ani.
Elisa avea nevoie de un scop dincolo de ea insasi. Orice dorinta pe care o avea pentru ea insasi era usor spalata de urmatorul pas alunecos pe rocile muntelui.
De data asta ea a fost cea care si-a gasit scopul inalt care sa justifice in totalitate urcusul pe Muntele Sacru in noaptea ploioasa si rece din 15 august 2017. A decis sa spuna rugaciunile si sa accepte urcusul abrupt nu pentru ea insasi, dar pentru bunicuta ei draga din Romania, care se lupta cu afurisitul de cancer.
Mi-a cerut sa ma rog cu ea cu glas stare, ca sa isi poata tine mintea in ordine. Si asta am facut. Am auzit pe cineva care a trecut zicand despre noi, “Cred ca incanteaza ceva.”
Cu siguranta, tot la fel cum urcand prin muntii din Peru, Elisa a continuat sa numere 5314 randuri de la sinele de tren si inca 2886 trepte pe munte ca sa isi tina mintea in frau si sa ajunga pe Matchu Piccu, si de data asta, rugaciunule de “Bucura-te Marie” au ajutat-o sa isi tina mintea, corpul, emotiile si sufletul in perfecta ordine ca sa isi indeplineasca misiunea ei inalta.
In timp ce se intalnea cu alti drumeti pe drum care plangeau, vomitau din cauza 
altitudinii sau pur si simplu faceau cale intoarsa, acessta a fost raspunsul la intrebarea Elisei, “De ce trebuie sa facem asta?”, care i-a dat vointa, scopul, calea si puterea de a atinge in dimineata urmatoare varful muntelui Fuji-San, la o altitudine de 3776 m.
In drum catre varf, am avut si privilegiul locurilor rezervate dincolo de nori, de unde sa privim cel ami frumos spectacol de stele stralicind in plina glorie.
Ca sa ajungi cel mai usor si mai repede, tine pasul inainte
Cu siguranta as minti daca as zice nu numai Elisei i-a fost greu sa ajunga in varf.
Muntele este impartit in 10 zone, cu prima zona la baza si a 10-a la varf. Dupa zona a-8 a (Taishi-Kan), care parea, din motive necunoscute sa se tot repete, mi-am atins si eu limitele.
Era cam 3:30 dimineata, eram extenuata dupa urcatul continuu din timpul noptii. Daca ne opream sa ne odihnim mai mult de 2-3 minute, frigul, care continua sa se inteteasca cu altitudinea, ar fi trecut imiediat prin hainele ude, ajungand pana la oase. Si pentru mine, mai rau decat o noapte ploioasa, este o noapte ploioasa si friguroasa.
I-am inmanat lui Andrei treaba da a pastra vie misiunea Elisei, Stefan continua sa fie inaintea tuturor, perseverenta si puterea lui parand atata de natural, iar eu am ramas sa ma confront cu propriile-mi limite.
Am realizat insa destul de repede ca limitele mele erau mult mai mari decat mine, asa ca am inceput sa contemplez serios ideea de a lua o “decizie inteleapta” si a renunta inainte sa colapsez. Din motive necunoscute, fiecare pas parea sa ceara o cantitate enorma de energie. Numai de-as fi putut sa atipesc cateva minute, chiar si in picioare, insa frigul era un soldat strasnic.
A fost Andrei cel care a realizat ca, cel mai scurt si mai rapid drum ca sa ajungi unde ti-ai propus este sa iti continui drumul.
Renuntarea nu este cu adevarat o optiune.
La fel ca atunci cand am pornit urcusul, am avut optiunea sa inghetam in ploaie peste noapte, asteptand dimineata, sau sa continuam drumul si sa ne pastram caldura (si in acelasi timp sa ne ducem la indeplinire misiunea).
Am inteles dintr-o data de ce Stefan, cand era pus sa faca ceva ce nu vroia sau nu ii placea, se punea cu atata pasiune pe treaba, ca nu intelegeam. Candi l intrebam cum de e asa ferm pus pe treaba care stiam ca nu vroia sa o faca, raspunsul lui scurt era, “Pentru ca vreau repede sa ma eliberez de ea”.
In cazul mea acum, daca ma opresc aici, o sa inghet, sau ar trebui sa fac cale intoarsa si fiecare piatra pe care a trebuit sa o urc, va trebui sa o cobor. Asta nu pare deloc a fi o cale usoara. Apoi mi-am amintit ca cineva spunea ca, odata ajunsi in varf, este un alt traseu special de coborare, care nu are atatea stanci.
Dintr-o data mi s-a parut mult mai usoara optiunea de a continua sa urc. Avea mai putin de doua ore sa ajungem la timp pentru intalnirea de la rasaritul soarelui cu Fuji-San. Asta parea o optiune mult mai usoara si mai plina de inspiratie decat calea intoarsa.
Ca si cu alte lucruri in viata, calea cea mai rapida si mai usoara de a ajunge unde ne-am propus, este sa ne continuam drumul.
Va rugam paziti-va capul!
Varful muntelui urma sa imi reserve o alta surpriza si in acelasi timp o lectie valoroasa de viata.
Stefan ajunsese deja si l-am gasit ghemuit intr-un colt, adormit, precum”Fetita Cu Chibrituri” din povestea lui Andersen.
El a fost primul care a us piciorul pe varful muntelui, si singurul care nu s-a plans macar o data in tot timpul calatoriei. O data ce si-a pus in minte sa ajunga in varf, nu a mai stat e ganduri, nu s-a mai uitat inapoi si ana nu a ajuns nimic nu a mai contat. Chair nu stiut de unde si-a dunat toata puterea si determinarea. In plus, el era si cel ce impartea cu generozitate in jur calm si energie buna, oricui avea nevoie de ea.
Cand l-am intrebat cum a reusit sa faca asta, in stilul lui natural, mi-a imartasit formula lui simpla, “Cand simteam ca nu mai puteam, am inceput sa imi reet continuu in minte:
Continua..
Continua…
Continua…
Mi-am amintit de o alta formula simpla de-a lui, care l-a ajutat sa urce pe Muntele Salkantay,”Pas cu pas”. Pare sa dea rezultate intotdeauna. Sau cum e vorba unui proverb japonez,”Oceanul apreciaza si contributia celor mai mici rauri.”
In timp ce eu si Elisa incantam “Bucura-te Marie”, rugandu-ne pentru sanatatea bunicii, Stefan si-a gasit felul lui de a-s tine gandurile si mintea in ordine.
Ma duce deasemenea gandul la avertizarea pe care am observant-o cel mai des in Japonia: “Va rugam feriti-va capul†(Please mind your head!). Cand mintea si capul sunt in buna ordine, nu e nici un munte care sa fie prea greu de cucerit.
Excursia aceasta in Japonia a fost visul lui Stefan de ani de zile. Inainte si in timpul calatoriei, continuam sa fiu fascinata de cat natural folosofia si felul de a fi japonez, pareau sa fie pentru Stefan. Cu toata aprecierea asupra lor, trebuie in acelasi timp sa recunosc ca politetea, calmul, auto-disciplina, determinarea si simtul lui de ordine nu au nimic de-a face cu genele mele. Nu e de mirare ca, din toate tarile pe care le-am vizitat, el a simtit asa o conexie puternica tocmia cu Japonia, chiar inainte sa o viziteze.
Cea Mai Mare Recompensa este Experienta in Sine
Am reusit sa ajungem la timp! Ne-am tinut partea noastra de intelegere si, dupa mai bine de 7 ore de urcus continuu, eram in varful Muntelui Fuji la 5:04 dimineata, pe 16 august 2017.
Mare promisioune a magnificului rasarit de soare pe varful Muntelui Fuji era legendara. Se spune ca e una din acel experiente de viata care cu siguranta adauga valoare timpului petrecut in acesta viata.
Asa ar fi trebuit Muntele Fuji (Fuji-San), mandria Japoniei, cu porecla”Konohana-Sakuahime” , ce inseamna “cel ce face ca bobocul sa infloreasca stralucitor”, sa ni se arate in dimineata intalnirii noastre:
Ok, poate ca nu o imagine cu copaci infloriti, dat fiind ca eram in luna august, dar macar ceva in genul asta:
Da, recunosc. Intr-adevar par sa sfidez legile fizicii in dorinta mea, dat fiind ca nu poti vedea muntele de la distanta in timp ce esti pe varful lui, dar totusi…
In loc de astfel de imagini, asta este cu ce ne-am ales noi: nimic!
Am reusit sa vedem un mare si gri… nimic.
Asta se intampla cand te duci la intalnire avand incredere in fotografiile de pe internet :).
Soarele era prea adormit in acea dimineata si cumva iritat ca ne asteptam sa se trezeasca asa de devreme (ca si cum numai cine nu doarme deloc se poate trezi asa de devreme), iar norii faceau o dezordine de nedescris pe tot cerul (proverbiala ordine Japoneza nu avea nici un efect asupra norilor).
Cat despre Muntele Fuj… ei bine, maiestosul Fuji-San si-a propus sa imi dea o valoroasa lectie de viata.
Orice munte respectabil vrea sa isi arate frumusetile pline de inspiratie celor care dovedesc curaj si muncesc din greu sa le atinga piscurile. Parcurgi fiecare pas abrupt al urcusului, stiind ca varful iti va revela frumuseti pe care nu ai nici o sansa sa le vezi de la picioarele masivului. Varful muntelui ne reda perspectiva la cat de marunte si uneori triviale sunt lucrurile, odata ce le poti vedea de la inaltime.
Toate astea insa nu s-au aplicat experientei noastre pe Muntele Fuji.
Ridicandu-si capul dincolo de nori (si el stiam cum sa aiba grija de capul lui!), inteleptul Fuji-San parea sa imi spuna:
“Te astepti sa primesti o recompensa pentru ca ai muncit din greu?
Ei bine, nu am o recompensa mai mare pentru tine, decat propria-ti ta experienta de a reusi sa ajungi aici.
Daca frumusetea era cea pe care o cautai, multi ar spune ca ei au avut o vedere mult mai buna de oriunde altundeva decat fiind unde esti tu acum (incluzand imaginile din fata televizorului).
Cu toate astea, nici o imagine, oricat de perfecta, nu ti-ar fi putut lasa cee ace va fi intotdeauna parte din tine de acum incolo.”
Ce mai puteam sa spun?!? Bine-zis, Domnule Fuji-San. Nu mai putea disputa cu nimic in plus, mai ales ca dumnealui avea cu mult mai multa experienta de viata decat mine.
In loc, puteam doar sa simt recunostinta de a fi acolo si de a ma umple cu inca o farama de divinitate…
Insa maiestosul Fuji-San, in bunatatea lui, ne-a revelat in cele din urma splendoarea sa.
Nu numai ca am putut vedea spiritul simbolului japonez exprimat in toate formele artistice naturale si umane (cum ar fi intr-o gradina Zen), insa in ultima zi a calatoriei noastre, cand ne asteptam mai putin, batranul munte intelept ne-a facut cu mana de “La Revedere” , in timp ce calatoream cu trenul Shinkansen si ne-a mai zambit inca o data cand ne-am luat zborul cu avionul sa ne intoarcem acasa.
Uneori cand incerci rea din greu sa vezi sau sa intelegi lucrurile, el ear sa dispara de sub privirile si intelegerea t; iar cand le lasi sa fie, ele se lasa vazute precum soarele dupa spulberarea norilor.
Frumusetea nu se poat
e revela cu forta si nici chiar prin munca grea- in felul in care vrei tu, cand vrei tu, cum vrei tu. Ti se releva pur si simplu cand ochii iti sunt deschisi catre ea.
Cand hoinaream prin Muntii Stancosi Canadieni, am intalnit un domn de 73 de ani, o adevarata inspiratie de putere, tineretea siritului si usurinta inimii, care tocmai facuse un tur de ciclism inainte sa bata muntii la pas. Din vorba-n vorba, cand mi-am exprimat fascinatia cu multitudinea frumusetilor din jur, el mi-a raspuns simplu:
“Peste tot este frumusete, daca ai ochii sa o vezi”.
Intr-adevar, frumusetea, intelepciunea, inspiratia nise revela cand suntem in starea potrivita de spirit sa le primim. Daca starea noastra nu e potrivita, este ca si cum am incerca sa auzim o melodie la radio pe un canal gresit. Trebuie sa ne ajustam interiorul ca sa ne putem conecta la frecventa naturii.
Unele lucruri sunt mai bine appreciate cand luam un pic de distanta fata de ele; altele ne soresc intelepciunea privindu-le de la inaltimea lor.
Maretul Fuji-San ne-a oferit cu mult mai mult decat am cautat noi initial. Daca cineva mi-ar fi spus cum ar fi fost calatoria acesta pe munte, cu toate detaliile pe care le-am povestit aici, despre conditiile si dificultatile pe care le vom confrunta, as fi refuzat politicos experienta, fiind ferma convinsa ca felul acesta de experienta nu e de mine; si chair daca ar fi fost, cu siguranta nu as fi fost in stare sa o fac. “Nu sunt in stare”, ar fi fost primul meu gand (si nimeni nu ar fi reusit sa ma convinga altfel).
